E zăpadă sau e fum? Se leagănă grav perdelele din stofă maronie și e întuneric. La ora asta mică e încă întuneric. Se mai izbește din când în când o palmă greoaie de zăpadă de asfalt și face un zgomot surd. Lipsește ceva. Foarte simplu: lipsește. Dacă trec clipele fără rost, pentru ce sunt aici? Scârțâie ușa și se mișcă perdeaua. Din dosul ei se simte un danf de parfum. Un parfum de zori, de rouă, de speranță, de un: „știi ce urmează?” E o idee fără pată, rafinată și deosebită ca țesăturile egiptene.
De două ore iși tot rotește o șuviță de păr pe degetul arătător. Are un păr frumos, sănătos, până la umeri, cu șuvițele ușor ondulate spre vârf. Lumina difuză a becului se înfiripă în castaniul ei. E trasă la față, parcă n-ar fi dormit de zile. Pomeții îi sunt ascuțiți de la oboseală si lipsa hranei. De câteva săptămâni încoace se hrănește doar cu idei și cu țigări ieftine. Astăzi, în schimb, își îndulcește existența cu o cafea.
Pe masă, în dreapta ceștii de cafea stă nestingherit un cadou ce-l primise de la tatăl ei. Cu ceva timp în urmă, întors dintr-o călătorie în Africa, îi adusese un revolver. Este, într-adevăr, o armă frumoasă. Mânerul din mahon e încălzit de mâna ei care îl prinsese într-o strânsoare brutală. Îl privește lucind în lumina artificială și zâmbește absentă. E prima dată când e încărcat.
Luată pe neașteptate, fata tresare la bătaia ceasului. E 8:00. Mai are doar un sfert de ceas să-și decidă soarta. Soarbe din cafea cu o calmitate aproape înfricoșătoare. Închide ochii dar pleoapele îi tremură ușor sub gândurile care o invadează din nou. Se mai întreabă încă o data, parcă, dacă vrea să trăiască. Scutură afirmativ din cap și într-o mare grabă își ia haina și deschide ușa. Privește în urmă pentru o ultimă dată, la masă și la armă. “Duceți-vă naiba”, spune, și închide ușa în urma ei.
